Varujan Vosganian despre prăpădul industriei chimice din Făgăraș și Victoria

Vineri am fost la Făgăraş şi la Victoria, în judeţul Braşov. Două dintre localităţile unde, pe platformele industriale, se găseau combinate de îngrăşăminte chimice. S-au spus multe lucruri, vrute şi nevrute despre industria chimică românească şi, mai ales, despre sectorul îngrăşămintelor chimice. Cred că, pentru o mai bună înţelegere a lucrurilor, o călătorie la faţa locului este utilă.

Să alegem, pentru aceasta, două momente, la diferenţă de şapte ani

Suntem în martie 2008. În urma înţelegerilor dintre Ministerul Economiei şi patronatul NITROFOSFOR, sectorului îngrăşămintelor chimice (cca 10 000 de locuri de muncă) urma să primească o reducere de jumătate din creşterea preţului gazului metan ce avusese loc la începutul anului, în schimb patronatul se obliga să renunţe la ideea închiderii combinatelor şi, în plus, urma să le redeschidă pe cele închise, fără a reduce locurile de muncă. Aşadar, nu a fost vorba, cum se spune de gaze ieftine, căci, chiar şi cu discountul respectiv, gazele erau mai scumpe decât cu două luni în urmă. Iar perspectivele nu erau deloc liniştitoare, dat fiind că în anul 2008 preţul la petrol şi gaz metan a atins cote-record în istoria lumii. Cum preţul îngrăşămintelor chimice produse în ţară era mai ieftin decât al îngrăşămintelor din import, oprirea producţiei de îngrăşăminte chimice ar fi avut consecinţe negative pentru agricultorii români.

Înţelegerea pe care am încheiat-o cu patronatele din industria îngrăşămintelor, pentru o perioadă de şase luni, a fost respectată, inclusiv în ce priveşte reducerea datoriilor. În cazul celor două oraşe, la Viromet Victoria s-a renunţat la închiderea combinatului şi el a continuat să lucreze fără disponibilizări, iar Combinatul de la Făgăraş, după ce fusese închis vreo trei ani, a fost redeschis şi, după o perioadă de remont, a reînceput să producă. Ambele combinate cumulau o mie şapte sute de salariaţi.

Suntem acum în 2015. Iar realitatea e cu totul alta.Combinatele au continuat să producă, fără întreruperi, până în 2012, făcând şi unele modernizări. Odată cu începerea liberalizării preţului la gazul metan, ceea ce a dus la creşteri ale costurilor de peste 60%, şi odată cu modificarea condiţiilor de plată, combinatele s-au oprit. Astfel încât, în 2014, producţia de îngrăşăminte şi de metanol a fost sistată. La Nitroporos Făgăraş, din cei 750 de salariaţi mai sunt angajaţi vreo 200 pentru întreţinere şi pază, dar nici aceştia nu şi-au mai luat salariile de şase luni. La Viromet, cinci sute de salariaţi au fost disponibilizaţi, restul de patru sute cincizeci continuă producţia de răşini sintetice, dar cu metanol din import. Aşadar, peste o mie două sute de locuri de muncă pierdute. O capacitate de producţie de peste 120 de milioane de lei irosită.

Să adăugăm faptul că cele două combinate erau ultimele vestigii ale unor platforme industriale altădată active.

Din ce trăiesc oamenii din oraş? am întrebat, atât la Făgăraş cât şi la Victoria, pe reprezentanţii administraţiei locale, ai conducerilor şi sindicatelor celor două combinate. Răspunsul a fost că singura opţiune la această situaţie, pentru locuitorii celor două oraşe, este exodul. Oraşul Făgăraş, din cei aproape 40 000 de locuitori pe care îi avea a mai rămas, practic, cu jumătate. Dacă rămâi şomer, nu mai ai altă şansă de supravieţuire decât şomajul şi ajutorul social. La fel în Victoria. Oraşul mai are doar cinci mii de locuitori (din peste zece mii), dintre care majoritatea pensionari. Practic, veniturile oamenilor sunt alcătuite din ajutoare de la stat, pensii şi salarii ale instituţiilor administrative, ale profesorilor şi ale medicilor. Cele două oraşe îşi trăiesc agonia şi, potrivit spuselor celor pe care i-am întâlnit acolo, nimeni nu pare să se intereseze de soarta lor.

Ceea ce se întâmplă la Făgăraş şi la Victoria se întâmplă şi în alte oraşe unde s-au închis combinate chimice. Dar nu numai. Harta oraşelor care mor este mult mai cuprinzătoare. Ea ar trebui să fie pe masa guvernanţilor şi a comisiilor de specialitate ale Parlamentului. La o parte din măsurile de sprijin s-a renunţat odată cu intrarea în Uniunea Europeană. La altele s-a renunţat de frică, să nu mai păţească precum Vosganian (un demnitar mi-a şi spus, zilele trecute: „Aţi greşit, trebuia să vă gândiţi, în primul rând, la dumneavoastră).

Sigur că motivele pentru care s-a ajuns aici sunt numeroase. S-au schimbat condiţiile pieţei, România a ieşit din CAER, privatizările au fost făcute, adesea, în pripă şi cu rea credinţă, patronii nu s-au ţinut întotdeauna de litera contractelor şi nu au modernizat fabricile, vizând câştigul imediat, legislaţia a fost imprevizibilă şi nestimulativă, inflaţia, cursul de schimb şi diverse liberalizări de preţuri au afectat costurile peste limita suportabilului. Dar nimic din toate astea nu justifică indiferenţa de astăzi.

Sigur că e simplu să socoteşti că orice tentativă de a ajuta oraşele care mor e populism sau subminare a economiei naţionale. Dar eu cred că România nu poate fi cu adevărat competitivă dacă în lăuntrul ei sunt atâtea decalaje şi atâtea drame tăcute. Pelerinajul (se poate spune şi aşa) pe care l-am făcut la Făgăraş şi la Victoria (şi vă sfătuiesc să faceţi la fel, acolo unde vă e mai aproape, la Corabia sau Turnu Măgurele, la Roşiori de Vede sau Balş, la Fălticeni sau Paşcani, la Medgidia sau la Sulina etc.etc.) m-a convins încă o dată că ceea ce am făcut în februarie 2008 a fost corect. Chiar dacă asta nu face parte din spectacol.

Varujan Vosganian

sursa: newsbv.ro